În viaţă nu m-am judecat decât pe mine

Nu e corect să-i judeci pe ceilalţi, indiferent ce-ar face. Că suntem sau nu de acord cu modul lor de viaţă e o altă problemă, dar asta nu ne dă nici un drept să judecăm pentru că la final vom fi şi noi puşi în faţa plutonului de execuţie.
Povestea mea, poate, e una din care mulţi ar avea de învăţat. Nu zic că n-am suferit, că n-am plâns, că nu m-am întrebat de ce. Dar într-o dimineaţă m-am trezit şi mi-am dat seama că datorită mie destinul a doi oameni s-a împlinit şi că, până la urmă, am făcut ceea ce e corect.
Acum am 46 de ani. Sunt profesoară în Arad, dar multă vreme am trăit în Olanda. Povestea nu e complicată până la un moment dat. Aveam 17 ani când am rămas însărcinată. Eram disperată. Primul meu bărbat mi-a pus capac şi când a auzit că am rămas gravidă n-a mai vrut să ştie de mine. Atunci a apărut Alin, cu zece ani mai învârstă decât mine. Era deja cetăţean Olandez şi venise să-şi vadă mama bolnavă de cancer, vecina mea.
S-a îndrăgostit de mine aproape imediat, iar eu în asta am văzut o scăpare. După numai două săptămâni mi-a propus să merg cu el în Olanda. Pe vremea aia nu ştiam nici o altă limbă străină şi nu aveam nici o aspiraţie. Dar, ţinând cont de faptul că eram gravidă, şi că îmi era teamă să avortez, mi s-a părut că Dumnezeu mi l-a trimis. Aşa că m-am măritat cu el şi am plecat în Olanda dându-i un copil care nu-i aparţinea. Sigur că a ştiut de la bun început că fetiţa nu-i a lui, dar el era un om prea bun ca să îmi spună vreo vorbă rea sau să nu iubească copilul.
După ce am născut m-a trimis la şcoală. Am învăţat între timp patru limbi străine şi am început să le predau copiilor de gimnaziu. Fiica mea creştea, eu eram oarecum mulţumită. Soţul meu era la fel ca la început. Mă iubea şi mă accepta aşa cum sunt, dar eu nu-l puteam iubi pe el. La 30 de ani mi-am dat seama că eu n-am iubit niciodată. Făcusem un copil – de care sunt tare mândră – din curiozitate. Îmi dorisem să aflu cum e să faci sex şi am aflat cu vârf şi îndesat. M-am măritat apoi ca să nu o fac pe mama de râs. Să nu afle lumea că sunt gravidă şi mai ales pentru faptul că am putut să plec din ţară.
Fiica mea era lumina ochilor mei, trăiam şi munceam pentru ea. Soţul era un om prea bun ca să pot să mă opun vreodată, cu toate că viaţa nu mi-a oferit nimic din ceea ce mi-am dorit. Mai puţin copilul.
Ştiu ca azi că împlineam 35 ani şi eram pe o bancă într-un parc oarecare. Plângeam. Îmi evaluam viaţa. Aş fi vrut să-mi pot lua fata şi să plec. Să mă întorc în ţară. Să fiu liberă. Nu îmi plăcea mascarada pe care o jucam, dar, în acelaşi timp, nici nu-i puteam face rău omului care-mi oferise totul. Nu ştiam cum să-i spun că nu-l iubesc. Că îmi e un prieten foarte bun dar atât.
Atunci s-a întâmplat să treacă bărbatul ăla pe lângă mine. M-a privit şi mi-a zis că mă invită la o cafea, asta după ce mi-a şters lacrimile cu propria lui batistă.
Am vorbit cu el. I-am spus tot, asta şi pentru că simţeam nevoia să o fac. Am făcut schimb de numere de telefon şi am început să ne întâlnim săptămânal la un ceai sau o cafea. Vorbeam câte în lună şi în stele, iar într-o zi mi-am dat seama că m-am îndrăgostit ca o nebună de acel om care nici măcar nu locuia acolo, era detaşat doar pentru un an de zile. Nu ştiam multe despre el, doar că e însurat şi că are două fetiţe. Într-o zi mi-a spus povestea care-l măcina de şase ani. O alta, o alta care a dispărut din viaţa lui şi pe care nu o putea uita. M-am simţit lovită în moalele capului. Aş fi vrut să fiu acea alta. Chiar dacă, în realitate nu mi-aş fi dorit atât de mult să fiu doar cealaltă. Nu ştiu cum mi-am păstrat sângele rece şi cum am reuşit să nu-i destăinui că m-am îndrăgostit de el, în schimb l-am ascultat şi l-am înţeles. Fusese îndrăgostit de o femeie care ar fi făcut orice pentru el, dar atunci, el, nu reuşise să facă „orice” pentru ea. Aşa că ea a plecat fără să spună nici un cuvânt. Nu avusese curaj să o caute mult timp, dar în fiecare zi îşi dădea seama că o vrea înapoi.
L-am întrebat ce ar fi dispus să facă pentru a o avea înapoi, iar el mi-a spus că de data asta totul.
Timpul s-a scurs iar noi am ajuns amanţi. El nu mi-a mai vorbit nici de soţie, nici de cealaltă, iar eu n-am mai insistat. Dar de fiecare dată când îl priveam în ochi ştiam că nu mă vede pe mine. Era acolo o tristeţe mult mai profundă decât a mea. Atunci am hotărât să o caut eu. El a plecat între timp, dar mai vorbeam la telefon, abia după un an de zile am dat de femeia aceea. Am aflat unde lucrează şi că e singură. M-am gândit mult dacă să-l sun sau nu, pentru că, până la urmă, el fusese singurul în viaţa asta care-mi oferise câteva clipe de fericire totală. Iar eu simţeam un anume egoism. Îl voiam doar pentru mine, dar ştiam că pentru mine nu ar face totul. Nu i-am spus nimic atunci, în plus am întrerupt orice comunicare preţ de două luni. M-a sunat într-o zi să mă întrebe ce mai fac, iar eu am tras aer în piept şi i-am spus că am găsit-o pe femeia pe care o căuta de atâta timp. La început a fost şocat, furios că m-am băgat în viaţa lui în felul acesta, apoi şi-a dat seama că el, de unul singur, nu ar fi reuşit şi mi-a mulţumit. A găsit-o. S-a dus la ea şi a găsit-o. După câteva luni erau împreună. El chiar a reuşit să renunţe la tot.
Încă mai păstrăm legătura, chiar dacă pe mine mă doare să-i aud glasul ştiu că e fericit. Se simte în fiecare por al lui.
La scurt timp după ce el a plecat pentru totdeauna din viaţa mea de femeie îndrăgostită mi-am trimis fiica în ţară şi am băgat divorţ. N-am avut nici o pretenţie de la soţul meu. Nu zic că a fost un divorţ frumos, pentru că soţul meu din omul blând, bun şi devotat care era în momentul acela s-a transformat într-un monstru. Am revenit în ţară acum şapte ani şi îmi cresc mai departe copilul singură. Nu am renunţat la ideea că undeva e cineva şi pentru mine. Cineva pe care să-l iubesc şi care să mă iubească. Dar, probabil, că o să mă aştepte în viaţa viitoare.
Viaţa mea, privind în urmă, a fost doar o punte de susţinere pentru acei doi oameni. Am călcat peste mine pentru a le oferi lor fericirea. Nu mă pot judeca în nici un fel pentru asta, iar pe ei cu atât mai puţin i-aş judeca.
De asta vă spun, voi judecaţi, vă daţi cu părerea, fără a înţelege ce se află dincolo de un chip zâmbitor. Zâmbim adesea pentru a ne apăra. Zâmbetul e un scut de apărare. Dar nici unul dintre voi, dintre noi, nu are dreptul de-a judeca ceva vreodată. Fiecare om greşeşte sau nu pe propria-i piele. Cine suntem noi să îl bârfim pe la colţuri, cine ne dă dreptul ăsta? Eu am ales atunci cu mintea, dacă ar fi fost să mă iau după inimă acum aş fi fost doar un călău.
Aş vrea ca toţi să înveţe ceva din povestea asta şi aş vrea să vă mai spun că e adevărat, dragoste cu sila nu se poate. Până la urmă, oricât am îndura-o tot vom exploda. Bunătatea unui om nu e acelaşi lucru cu dragostea. Iar noi avem nevoie să şi iubim, nu numai să fim iubiţi.

Tweet This Post