Măritată cu un homosexual

Sunt o femeie de 42 ani. Am avut o viaţă cu prea multe coborâşuri, multe dezamăgiri. Se spune că dacă eşti o dată dezamăgit în dragoste să încerci până dai de persoana potrivită, dar, uneori, vă asigur, nu se întâmplă s-o găseşti în viaţa asta.

Părinţii mei, oameni cu stare, şi cu urechile plecate la vorba lumii, mi-au spus că trebuie să mă mărit. Nu se mai poate aşa, toţi oamenii mă vorbesc pe la colţuri. Prea multe relaţii ratate, asta, în accepţiunea oamenilor, e echivalent cu prostituţia. Mama mi-a explicat, cu lacrimi în ochi, că nu există fericire în nici o căsnicie, dar trebuie să ajungi într-una pentru a fi în rândul lumii.

Nu numai că nu mi-am dorit niciodată să ajung în rândul lumii, dar, la un moment dat, am ajuns să fiu mulţumită cu viaţa mea. Mi-am dat seama că nu vreau să fiu „slugă la stăpân”, să îngrijesc întreaga viaţă de un bărbat. Mă descurc mult mai bine singură, dar viaţa…

Sunt unic copil, aşa că tata m-a ameninţat în fel şi chip, că dacă nu mă mărit mi se întâmplă de la rău la foarte rău. Am avut depresie după depresie. Am încercat să le explic că timpurile s-au schimbat. Oamenii poate că vorbesc, dar cui îi pasă cu adevărat? N-au înţeles sau n-au vrut să înţeleagă. Nu ştiu. Dar chiar când eram la momentul disperării maxime l-am cunoscut pe el. Un bărbat de 40 ani gay. Ne-am deschis imediat unul în faţa celuilalt, mai ales că ştiam amândoi că nu există pericolul de-a ajunge sub aşternuturi şi de-a suferi noi dezamăgiri.

Mi-a spus că datorită faptului că e unul dintre oamenii de afaceri respectaţi ai oraşului nu îşi poate da pe faţă identitatea sexuală. Eu i-am spus de problemele mele şi aşa am decis să ne căsătorim. Nici unul dintre noi neavînd nici o obligaţie faţă de celălalt. Aşa am ajuns să am o căsătorie perfectă. Şi cu toate astea ambii suntem deprimaţi pentru că nu putem fi ceea ce suntem. Nu înţeleg societatea asta. Aşa cum nu înţeleg cu ce drept oamenii judecă oameni.

Tweet This Post