Lesbi, îndrăgostită şi disperată
Salut. Eu sunt Irina şi am 25 de ani. Sunt moldoveancă, dar de vreo patru luni m-am mutat la Bucureşti, pentru că sunt îndrăgostită şi iubita mea s-a mutat la capitală. Da, aţi ghicit, sunt lesbiană. Şi nu mi-e deloc ruşine să o spun. Nu am fost niciodată atrasă de bărbaţi. Încă de la zece ani am început să înţeleg că prefer compania fetiţelor decât pe cea a băieţilor. Mi-am început viaţa sexuală cu o femeie când aveam 16 ani, iar la 20 am simţit nevoia să fac dragoste şi cu un bărbat, doar că mi s-a părut oribil. De atunci n-am mai vrut niciodată să am o asemenea experienţă.
Cu doi ani în urmă am cunoscut-o pe Fabiana şi m-am îndrăgostit de ea pe loc. Eram colege de facultate, doar că eram în grupe diferite şi abia la sfârşitul anului trei am văzut-o. Pe vremea aceea Fabiana avea un iubit, iar eu simţeam o gelozie feroce. Aşa m-am împrietenit cu ea încet, încet, până când am convins-o că iubitul ei nu e de ea şi că e cazul să-şi caute pe altcineva. Doar că n-a mai apucat să treacă la un alt bărbat pentru că în cele din urmă am făcut-o să se îndrăgostească de mine.
Relaţia noastră a fost perfectă până când Fabiana a primit un job la Bucureşti. Am fost amândouă de acord că trebuie să plece, să-şi urmeze visul şi să-şi facă o carieră, urmând să o însoţesc în foarte scurt timp.
Dar între timp părinţii ei, care habar nu aveau că Fabiana trăieşte cu o altă femeie, au aflat cumva de relaţia noastră. Toată lumea ştia că suntem bune prietene, dar în afară de ai mei, care au ştiut tot timpul ceea ce sunt şi m-au susţinut, nimeni altcineva nu avea de unde să ştie. Sau, cel puţin, aşa ne-am imaginat noi.
Părinţii ei au făcut ca trenul în gară şi chiar mai rău de atât. Nu are sens să intru în amănunte, dar am fost pusă într-o situaţie de-a dreptul penibilă, iar când mama ei a sunat-o pe Fabiana să îi spună că a aflat, iubita mea i-a spus că se mărită cu un bărbat aşa că nu are cum să fie lesbiană, cu toate că eu recunoscusem totul înainte.
Acum situaţia este precarcă. Am venit după Fabiana la Bucureşti, neînţelegând atunci că ea chiar intrase într-o relaţie cu un bărbat. I-am cerut să renunţe şi să se întoarcă la mine, dar ea mi-a tot spus că trebuie să-şi ducă părinţii de nas şi că oricum el nu înseamnă nimic pentru ea.
Doar că după aproape doi ani în care am fost doar noi, acum mă simt ca un nimic. Încă mă întâlnesc cu Fabiana, facem dragoste, ieşim împreună sau mai furăm câte un weekend, dar ea se întoarce mereu la el, iar eu nu mai înţeleg nimic. Şi îmi e teamă să îi cer din nou să renunţe, pentru că am impresia că va pleca pentru totdeauna. Ceea ce mi se pare cu adevărat trist. Nu cred că aş suporta să ştiu că nu mai e a mea nici măcar atât cât e acum. Ce să fac? Cum să învăţ să trăiesc departe de ea?

Da, e o afirmaţie şi mi-o menţin cu tărie.

Recent Comments