Povestea picăturilor de ploaie
Mă numesc Mihai şi am 36 ani. M-am născut şi am copilărit în Piteşti, dar mai târziu, din pricina a ceea ce vă voi povesti, m-am mutat în Bucureşti.
Aveam 18 ani când am cunoscut-o pe Anda. Fotomodel. Dar deşteaptă, haioasă şi foarte înfiptă. Femeia ideală pentru mine. Pe vremea aia eram roack-er, purtam plete, blugi rupţi, lanţuri şi te mai miri ce. La început Anda a fost destul de încântată de modul ăsta al meu de viaţă. Iar eu eram îndrăgostit lulea. Am stat şase luni împreună până au apărut primele probleme. Până când ne-am dat seama că suntem două firi puternice. Că ne iubim şi ne urâm în acelaşi timp, cu o intensitate pe care numai cei ce au trecut vreodată prin asta o pot înţelege. Recunosc, ne-am bătut reciproc. Tot timpul ba eu, ba ea, ieşeam vineţi dintr-o astfel de încăierare, dar, până la urmă, doi ani mai târziu am ajuns să ne căsătorim, ca după trei zile să divorţăm. Şi ea a plecat la Bucureşti fără să spună nimic. A ieşit din casă, doar cu geanta în mână şi nu s-a mai întors. După vreo două săptămâni de disperare şi apatie am aflat unde e printr-o cunoştinţă comună.
Fără să-mi iau rămas bun de la nimeni am plecat şi eu. Doar cu hainele de pe mine şi o sută de lei în buzunar. Drumurile noastre s-au reîntâlnit, am reluat relaţia. M-am transferat acolo cu facultatea şi am continuat ca mai înainte, iubindu-ne, urându-ne, fiind pasionali până când simţeam că se sfâşie sufletul în noi sau lovindu-ne atât fizic cât şi psihic până când unul din noi ceda.
Şi lucrurile au mers aşa. Eu am ajuns să lucrez mai mult pe afară, dar Anda, din 12 luni, 10 le stătea cu mine, pe unde munceam eu. În ultimele două luni a stat la Bucureşti pentru a-şi rezolva nişte probleme, iar săptămâna trecută trebuia să vină la mine în Franţa. Dar, acum două săptămâni m-a sunat şi mi-a spus că în sâmbăta aia, adică în cea în care m-a sunat, se mărită. Şi mi-a închis. Fără nici o altă explicaţie. Iniţial nu am crezut-o. Am zis că iar a luat-o pe câmpii. Cu toate că nu înţelegeam de ce. Cel puţin atunci când nu ne vedeam ne duceam dorul cu disperare. Şi dintr-o dată totul s-a schimbat.
Am luat primul avion şi în noaptea de sâmbătă am fost în ţară. Aflasem deja de la prieteni comuni unde are loc nunta. În noaptea nunţii ei am făcut dragoste, şi apoi mi-a spus să dispar pentru totdeauna. M-a aruncat în stradă pur şi simplu.
Iar acum sunt disperat. Nu sunt sigur că de data asta se va mai întoarce la mine. Dar nu asta e marea mea nesiguranţă, pentru că aş prefera să o ştiu moartă decât în braţele altui bărbat. Nu ştiu ce să fac să o obţin înapoi. Să primesc înapoi ura şi iubirea ei.
Ştiţi cum e aia: mă zdrobeşte, mă omoară, dar eu vreau şi a doua oară? Cam asta păţesc eu acum. Povestea e simplă, stupid de simplă. Atât de simplă că mă oftic pe mine pentru că sunt atât de proastă. Şi asta pentru că totul în viaţa mea a fost incredibil de raţional. Atât de raţional încât am ştiut mereu cu cine trebuie să mă mărit, de ce el şi nu altul, etc. Bine, înţelegeţi ce vreau să spun. Sunt pe lângă treizeci de ani, în curând, aşa că pot începe crede că înnebunesc de-a binelea, ceea ce nu ar fi chiar imposibil.
Recent Comments