Măritată cu un homosexual
Sunt o femeie de 42 ani. Am avut o viaţă cu prea multe coborâşuri, multe dezamăgiri. Se spune că dacă eşti o dată dezamăgit în dragoste să încerci până dai de persoana potrivită, dar, uneori, vă asigur, nu se întâmplă s-o găseşti în viaţa asta.
Părinţii mei, oameni cu stare, şi cu urechile plecate la vorba lumii, mi-au spus că trebuie să mă mărit. Nu se mai poate aşa, toţi oamenii mă vorbesc pe la colţuri. Prea multe relaţii ratate, asta, în accepţiunea oamenilor, e echivalent cu prostituţia. Mama mi-a explicat, cu lacrimi în ochi, că nu există fericire în nici o căsnicie, dar trebuie să ajungi într-una pentru a fi în rândul lumii.
Nu numai că nu mi-am dorit niciodată să ajung în rândul lumii, dar, la un moment dat, am ajuns să fiu mulţumită cu viaţa mea. Mi-am dat seama că nu vreau să fiu „slugă la stăpân”, să îngrijesc întreaga viaţă de un bărbat. Mă descurc mult mai bine singură, dar viaţa…
Sunt unic copil, aşa că tata m-a ameninţat în fel şi chip, că dacă nu mă mărit mi se întâmplă de la rău la foarte rău. Am avut depresie după depresie. Am încercat să le explic că timpurile s-au schimbat. Oamenii poate că vorbesc, dar cui îi pasă cu adevărat? N-au înţeles sau n-au vrut să înţeleagă. Nu ştiu. Dar chiar când eram la momentul disperării maxime l-am cunoscut pe el. Un bărbat de 40 ani gay. Ne-am deschis imediat unul în faţa celuilalt, mai ales că ştiam amândoi că nu există pericolul de-a ajunge sub aşternuturi şi de-a suferi noi dezamăgiri.
Mi-a spus că datorită faptului că e unul dintre oamenii de afaceri respectaţi ai oraşului nu îşi poate da pe faţă identitatea sexuală. Eu i-am spus de problemele mele şi aşa am decis să ne căsătorim. Nici unul dintre noi neavînd nici o obligaţie faţă de celălalt. Aşa am ajuns să am o căsătorie perfectă. Şi cu toate astea ambii suntem deprimaţi pentru că nu putem fi ceea ce suntem. Nu înţeleg societatea asta. Aşa cum nu înţeleg cu ce drept oamenii judecă oameni.
Salut. Eu sunt Irina şi am 25 de ani. Sunt moldoveancă, dar de vreo patru luni m-am mutat la Bucureşti, pentru că sunt îndrăgostită şi iubita mea s-a mutat la capitală. Da, aţi ghicit, sunt lesbiană. Şi nu mi-e deloc ruşine să o spun. Nu am fost niciodată atrasă de bărbaţi. Încă de la zece ani am început să înţeleg că prefer compania fetiţelor decât pe cea a băieţilor. Mi-am început viaţa sexuală cu o femeie când aveam 16 ani, iar la 20 am simţit nevoia să fac dragoste şi cu un bărbat, doar că mi s-a părut oribil. De atunci n-am mai vrut niciodată să am o asemenea experienţă.
Sunt căsătorită de 7 ani. Am un soţ cum poate alte femei doar visează. Inteligent, tandru, cu simtul umorului, fara prea multe cerinte si dorinte “tipic masculine”, un prieten adevarat si un amant de nota 11. Şi totuşi. Trebuia să fie un totuşi, binenţeles. A fost şi încă este unicul şi singurul bărbat din viaţa mea dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Ceea ce până de curând nu mi s-a părut a fi o problemă deosebită. De ceva vreme, însă, după câteva vise stupide şi banale, dacă se pot da astfel de atribute unor vise de acest gen, cu bărbaţi necunoscuţi a început să mă râcâie curiozitatea. Rău, rău de tot. Parcă aş fi un copil mic la care i se spune că “nu e voie”. Am momente în care îmi vine să mă iau la palme la fel cum am momente în care mă las purtată de imaginaţie. Şi binenţeles există şi un coleg de muncă. Genul ăla, ştiţi voi… Cum să fac? Că simt că o iau razna.
M-am întrebat adesea cum e normal să trăieşti? Prin prisma raţiunii sau a iubirii? Povestea mea e simplă, banală. Sunt sigură că e destul de comună. Poate că fiecare o trăieşte câte un pic. Alţii o trăiesc mai mult. Doar foarte puţini nu au timp să ajungă acolo, refuză cu îndârjire sau luptă cu propriile conştiinţe. Dar câţi sunt aşa?
Recent Comments