Tweet This Post

Părinţii mei, oameni cu stare, şi cu urechile plecate la vorba lumii, mi-au spus că trebuie să mă mărit. Nu se mai poate aşa, toţi oamenii mă vorbesc pe la colţuri. Prea multe relaţii ratate, asta, în accepţiunea oamenilor, e echivalent cu prostituţia. Mama mi-a explicat, cu lacrimi în ochi, că nu există fericire în nici o căsnicie, dar trebuie să ajungi într-una pentru a fi în rândul lumii.

Nu numai că nu mi-am dorit niciodată să ajung în rândul lumii, dar, la un moment dat, am ajuns să fiu mulţumită cu viaţa mea. Mi-am dat seama că nu vreau să fiu „slugă la stăpân”, să îngrijesc întreaga viaţă de un bărbat. Mă descurc mult mai bine singură, dar viaţa…

Sunt unic copil, aşa că tata m-a ameninţat în fel şi chip, că dacă nu mă mărit mi se întâmplă de la rău la foarte rău. Am avut depresie după depresie. Am încercat să le explic că timpurile s-au schimbat. Oamenii poate că vorbesc, dar cui îi pasă cu adevărat? N-au înţeles sau n-au vrut să înţeleagă. Nu ştiu. Dar chiar când eram la momentul disperării maxime l-am cunoscut pe el. Un bărbat de 40 ani gay. Ne-am deschis imediat unul în faţa celuilalt, mai ales că ştiam amândoi că nu există pericolul de-a ajunge sub aşternuturi şi de-a suferi noi dezamăgiri.

Mi-a spus că datorită faptului că e unul dintre oamenii de afaceri respectaţi ai oraşului nu îşi poate da pe faţă identitatea sexuală. Eu i-am spus de problemele mele şi aşa am decis să ne căsătorim. Nici unul dintre noi neavînd nici o obligaţie faţă de celălalt. Aşa am ajuns să am o căsătorie perfectă. Şi cu toate astea ambii suntem deprimaţi pentru că nu putem fi ceea ce suntem. Nu înţeleg societatea asta. Aşa cum nu înţeleg cu ce drept oamenii judecă oameni.

Tweet This Post

Nu e corect să-i judeci pe ceilalţi, indiferent ce-ar face. Că suntem sau nu de acord cu modul lor de viaţă e o altă problemă, dar asta nu ne dă nici un drept să judecăm pentru că la final vom fi şi noi puşi în faţa plutonului de execuţie.
Povestea mea, poate, e una din care mulţi ar avea de învăţat. Nu zic că n-am suferit, că n-am plâns, că nu m-am întrebat de ce. Dar într-o dimineaţă m-am trezit şi mi-am dat seama că datorită mie destinul a doi oameni s-a împlinit şi că, până la urmă, am făcut ceea ce e corect.
Acum am 46 de ani. Sunt profesoară în Arad, dar multă vreme am trăit în Olanda. Povestea nu e complicată până la un moment dat. Aveam 17 ani când am rămas însărcinată. Eram disperată. Primul meu bărbat mi-a pus capac şi când a auzit că am rămas gravidă n-a mai vrut să ştie de mine. Atunci a apărut Alin, cu zece ani mai învârstă decât mine. Era deja cetăţean Olandez şi venise să-şi vadă mama bolnavă de cancer, vecina mea.
S-a îndrăgostit de mine aproape imediat, iar eu în asta am văzut o scăpare. După numai două săptămâni mi-a propus să merg cu el în Olanda. Pe vremea aia nu ştiam nici o altă limbă străină şi nu aveam nici o aspiraţie. Dar, ţinând cont de faptul că eram gravidă, şi că îmi era teamă să avortez, mi s-a părut că Dumnezeu mi l-a trimis. Aşa că m-am măritat cu el şi am plecat în Olanda dându-i un copil care nu-i aparţinea. Sigur că a ştiut de la bun început că fetiţa nu-i a lui, dar el era un om prea bun ca să îmi spună vreo vorbă rea sau să nu iubească copilul.
După ce am născut m-a trimis la şcoală. Am învăţat între timp patru limbi străine şi am început să le predau copiilor de gimnaziu. Fiica mea creştea, eu eram oarecum mulţumită. Soţul meu era la fel ca la început. Mă iubea şi mă accepta aşa cum sunt, dar eu nu-l puteam iubi pe el. La 30 de ani mi-am dat seama că eu n-am iubit niciodată. Făcusem un copil – de care sunt tare mândră – din curiozitate. Îmi dorisem să aflu cum e să faci sex şi am aflat cu vârf şi îndesat. M-am măritat apoi ca să nu o fac pe mama de râs. Să nu afle lumea că sunt gravidă şi mai ales pentru faptul că am putut să plec din ţară.
Fiica mea era lumina ochilor mei, trăiam şi munceam pentru ea. Soţul era un om prea bun ca să pot să mă opun vreodată, cu toate că viaţa nu mi-a oferit nimic din ceea ce mi-am dorit. Mai puţin copilul.
Ştiu ca azi că împlineam 35 ani şi eram pe o bancă într-un parc oarecare. Plângeam. Îmi evaluam viaţa. Aş fi vrut să-mi pot lua fata şi să plec. Să mă întorc în ţară. Să fiu liberă. Nu îmi plăcea mascarada pe care o jucam, dar, în acelaşi timp, nici nu-i puteam face rău omului care-mi oferise totul. Nu ştiam cum să-i spun că nu-l iubesc. Că îmi e un prieten foarte bun dar atât.
Atunci s-a întâmplat să treacă bărbatul ăla pe lângă mine. M-a privit şi mi-a zis că mă invită la o cafea, asta după ce mi-a şters lacrimile cu propria lui batistă.
Am vorbit cu el. I-am spus tot, asta şi pentru că simţeam nevoia să o fac. Am făcut schimb de numere de telefon şi am început să ne întâlnim săptămânal la un ceai sau o cafea. Vorbeam câte în lună şi în stele, iar într-o zi mi-am dat seama că m-am îndrăgostit ca o nebună de acel om care nici măcar nu locuia acolo, era detaşat doar pentru un an de zile. Nu ştiam multe despre el, doar că e însurat şi că are două fetiţe. Într-o zi mi-a spus povestea care-l măcina de şase ani. O alta, o alta care a dispărut din viaţa lui şi pe care nu o putea uita. M-am simţit lovită în moalele capului. Aş fi vrut să fiu acea alta. Chiar dacă, în realitate nu mi-aş fi dorit atât de mult să fiu doar cealaltă. Nu ştiu cum mi-am păstrat sângele rece şi cum am reuşit să nu-i destăinui că m-am îndrăgostit de el, în schimb l-am ascultat şi l-am înţeles. Fusese îndrăgostit de o femeie care ar fi făcut orice pentru el, dar atunci, el, nu reuşise să facă „orice” pentru ea. Aşa că ea a plecat fără să spună nici un cuvânt. Nu avusese curaj să o caute mult timp, dar în fiecare zi îşi dădea seama că o vrea înapoi.
L-am întrebat ce ar fi dispus să facă pentru a o avea înapoi, iar el mi-a spus că de data asta totul.
Timpul s-a scurs iar noi am ajuns amanţi. El nu mi-a mai vorbit nici de soţie, nici de cealaltă, iar eu n-am mai insistat. Dar de fiecare dată când îl priveam în ochi ştiam că nu mă vede pe mine. Era acolo o tristeţe mult mai profundă decât a mea. Atunci am hotărât să o caut eu. El a plecat între timp, dar mai vorbeam la telefon, abia după un an de zile am dat de femeia aceea. Am aflat unde lucrează şi că e singură. M-am gândit mult dacă să-l sun sau nu, pentru că, până la urmă, el fusese singurul în viaţa asta care-mi oferise câteva clipe de fericire totală. Iar eu simţeam un anume egoism. Îl voiam doar pentru mine, dar ştiam că pentru mine nu ar face totul. Nu i-am spus nimic atunci, în plus am întrerupt orice comunicare preţ de două luni. M-a sunat într-o zi să mă întrebe ce mai fac, iar eu am tras aer în piept şi i-am spus că am găsit-o pe femeia pe care o căuta de atâta timp. La început a fost şocat, furios că m-am băgat în viaţa lui în felul acesta, apoi şi-a dat seama că el, de unul singur, nu ar fi reuşit şi mi-a mulţumit. A găsit-o. S-a dus la ea şi a găsit-o. După câteva luni erau împreună. El chiar a reuşit să renunţe la tot.
Încă mai păstrăm legătura, chiar dacă pe mine mă doare să-i aud glasul ştiu că e fericit. Se simte în fiecare por al lui.
La scurt timp după ce el a plecat pentru totdeauna din viaţa mea de femeie îndrăgostită mi-am trimis fiica în ţară şi am băgat divorţ. N-am avut nici o pretenţie de la soţul meu. Nu zic că a fost un divorţ frumos, pentru că soţul meu din omul blând, bun şi devotat care era în momentul acela s-a transformat într-un monstru. Am revenit în ţară acum şapte ani şi îmi cresc mai departe copilul singură. Nu am renunţat la ideea că undeva e cineva şi pentru mine. Cineva pe care să-l iubesc şi care să mă iubească. Dar, probabil, că o să mă aştepte în viaţa viitoare.
Viaţa mea, privind în urmă, a fost doar o punte de susţinere pentru acei doi oameni. Am călcat peste mine pentru a le oferi lor fericirea. Nu mă pot judeca în nici un fel pentru asta, iar pe ei cu atât mai puţin i-aş judeca.
De asta vă spun, voi judecaţi, vă daţi cu părerea, fără a înţelege ce se află dincolo de un chip zâmbitor. Zâmbim adesea pentru a ne apăra. Zâmbetul e un scut de apărare. Dar nici unul dintre voi, dintre noi, nu are dreptul de-a judeca ceva vreodată. Fiecare om greşeşte sau nu pe propria-i piele. Cine suntem noi să îl bârfim pe la colţuri, cine ne dă dreptul ăsta? Eu am ales atunci cu mintea, dacă ar fi fost să mă iau după inimă acum aş fi fost doar un călău.
Aş vrea ca toţi să înveţe ceva din povestea asta şi aş vrea să vă mai spun că e adevărat, dragoste cu sila nu se poate. Până la urmă, oricât am îndura-o tot vom exploda. Bunătatea unui om nu e acelaşi lucru cu dragostea. Iar noi avem nevoie să şi iubim, nu numai să fim iubiţi.

Tweet This Post

“Vreau baiatul care sa ma gadile … sa ma ciupeasca … sa ma stranga in brate. Un baiat care sa ma tina de mana … sa ma ciufuleasca … sa ma traga de par … sa ma muste. Un baiat al carui zambet sa ma topeasca, care sa se uite in ochii mei fara a-mi spune nimic, iar eu sa inteleg totul! Vreau un baiat care sa imi dea mesaj chiar in timp ce suntem unul langa celalalt. Un baiat care sa ma opreasca in mijlocul trecerii de pietoni doar sa ma sarute. Sa danseze cu mine oricat de prost m-as misca. Cineva care nu ma judeca dupa aparente. Vreau un baiat pupacios si haios care vrea sa mergem pe o strada a orasului al carui capat nu stim unde e. Cineva care nu se teme sa se rataceasca. Vreau un baiat cu, care sa ma chinui sa fac clatite indiferent de cat fum ar iesi din bucatarie. Vreau un baiat pe care sa-l tin in brate noaptea si care sa ma trezeasca cu un sarut … care imi zice atunci cand gresesc si ma ajuta sa repar ce am stricat … Un baiat care stie cum sa ma ia atunci cand sunt suparata.. Un baiat care sa ma faca sa rad … care intelege ca ma supar din orice si stie sa ma impace. Vreau un baiat care intelege ca prietenii sunt importanti pentru mine… ca uneori simt nevoia sa ies cu fetele la un suc… Cineva care da libertate atat cat sa nu ma simt sufocata si care e gelos cat sa simt ca tine la mine… Vreau un baiat care sa inteleaga atunci cand nu am chef sa ies din casa… Care sa stie ca il iubesc fara sa ii zic in fiecare zi … Cineva care sa ma sarute sub apa … Cineva pe care sa sterg cu prosopul … Vreau un baiat care sa stie ca imi place sa ma joc cu zapada … Vreau un baiat care sa ma alinte … Vreau … si la un moment dat,va aparea acel baiat …“

Not bad, huh?

Tweet This Post

Pot spune ca la mine a fost dragoste la prima vedere, cu toate ca niciodaa nu m-am gandit sa-mi insel nevasta sau sa o parasesc pentru altcineva. Sa-i spunem pur si simplu B. B avea ceva ce eu nu mai vazusem pana atunci la nici una din cunostintele mele femei. Un fel de nebunie copilareasca. Un zambet care pe mine m-a facut sa inghet de placere si de durere. Am admirat-o mult si chiar am intrat in vorba cu ea. Ii placea sa rada la glumele mele fara sa se abtina, fara ocolisuri, nu stiu daca ma intelegeti. Dupa perioada din Franta am pierdut legatura mai bine de sase luni, apoi a reaparut intr-un restaurant pe care-l frecventam. Am reintrat in vorba si am facut schimb de numere de telefon. N-am sunat-o mult timp pana intr-o zi in care nu facusem altceva decat sa ma gandesc la ea. I-am spus si ei asta la telefon si a ramas socata. Nu cred ca se gandise niciodata la mine ca la altceva decat un amic. Am insistat incet, cu glumite, prostioare, etc. B parea o femeie fericita. Zambea tot timpul, dar in curand am aflat ca nu e asa. Sotul ei o tinea acasa, el fiind plin de bani, dar ea voia sa-si gaseasca o identitate a ei si ii era teama ca ratase momentul avand deja 31 de ani si nestiind sa faca altceva decat sa fie casnica, sa iasa cu prietenele, etc. Se considera o tipa superficiala.

Incet ne-am apropiat si am inceput sa ne intelegem reciproc. Era clar ca ne indragosteam unul de celalalt, doar ca nu stiam nici unul in ce parte sa o apucam. Intr-un tarziu am ajuns sa facem dragoste, apoi, ea s-a speriat si n-am mai dat de ea cateva luni. Am reluat relatia incet. Nici unul dintre noi nu spunea nimic in legatura cu ceea ce se intampla in casa fiecaruia. Mie imi era teama sa bag divort, pentru ca nu eram sigur pe B, si totusi era cel mai minunat lucru care mi se intamplase vreodata. Ea nu-si ura sotul, pentru ca era un om bun si o trata frumos, dar intre ei exista o monotonie aproape perfida. Am trecut prin multe, iar intr-o zi B mi-a spus ca ea nu mai poate asa. Ca ii va spune sotului ei ca are o relatie. N-am fost de acord pentru ca m-am speriat, asa ca ne-am despartit definitiv. Dar ea a lasat un mare gol in mine si imi dadeam seama ca nu ma mai simtisem niciodata atat de fericit ca in putinele clipe pe care le aveam impreuna. Abia la 37 de ani, dupa patru ani de absanta a lui B din viata mea, am reusit sa iau o decizie. Am divortat. Intre timp ea divortase si se mutase la maica-sa, isi incepuse o cariera in domeniul marketingului. Am cautat-o si i-am spus ca e singura femeie care m-a facut fericit vreodata.

De atunci suntem impreuna. Sunt cinci ani. Nu ne-am casatorit, pentru ca am fost de acord ca nu o hartie ne tine legati, dar zi de zi traim cele mai minunate momente si o iubesc mai mult cu fiecare zi care trece, daca credeti ca e posibil asa ceva. Singurul lucru pe care-l regret e ca n-am avut curaj sa o fac mai devreme. Amandoi am iesit sifonati dupa divort si abia daca ne duceam zilele de azi pe maine. Uneori nici bani de paine nu aveam Dar am riscat si am cladit totul de la zero. Amandoua divorturile au fost cu mizerii de neinchipuit, mai ales ca pana la urma sotia mea si-a dat seama ca o parasesc pentru o alta. Dar nu regret nici o secunda clipele prin care am trecut. Asa cum am spus regret ca n-am facut-o atunci, la 32 de ani sau macar la 33. Am asteptat prea mult. Asteptarea mi-a fost rasplatita, dar as fi putut decide mult mai repede. Stiu ca B m-ar fi primit. Acum nu pot decat sa-i fiu recunoscator ca m-a asteptat si mi-a dat o a doua sansa. Am impresia ca traiesc o a doua viata, un rai de viata. Raiul cred ca si-l face fiecare, iar cealalta persoana din viata ta poate contribui considerabil. Asa ca, un divort, oricat de greu ar parea, oricat de bun ar fi cel de langa tine si ai vrea sa-l menajezi, nu merita. Toate astea nu fac decat sa te macine interior si sa te schimbe. Stiu bine ce spun. Stiu cat am suferit ca imi las sotia. Nu pentru ca o iubeam, dar pentru ca nu voiam ca ea sa sufere.

Dar toate astea au trecut si acum am impresia ca am murit si am ajuns in rai. Stiu, nu pentru toti e valabila o a doua sansa, dar la mine a meritat. Chiar daca mai tarziu, dar ma simt implinit din toate punctele de vedere. Si cel mai important e ca am o femeie care lupta alaturi de mine si nu se da niciodata batuta. Fericirea se sudeaza pe nefericirea altroa, dar nu ne putem uri pe noi atat de mult incat sa stam legati de persoane nepotrivite. Asta e o poveste de viata de care sunt foarte mandru. Si as vrea ca toti cei care iubesc sa aiba curajul sa faca pasul. Dragostea aia adevarata nu apare decat o data in viata si s-ar putea sa aveti deziluzia sa nu fie cine credeti voi ca este. Asa ca fiecare ar trebui sa isi dea seama din timp ce merita si ce nu. Uneori s-ar putea sa fie prea tarziu cu adevarat. Sper ca nu v-am plictisit si mi-ar place sa publicati povestea mea, pentru ca, zic eu, e unul dintre cele mai frumoase lucruri care ti se pot intampla in viata. Sa iubesti asa cum n-ai crezut ca poate fi posibil si sa treci pentru asta peste orice.

Tweet This Post

Tweet This Post

Tweet This Post

Tweet This Post

Tweet This Post

Tweet This Post